Poezii

Metamorfoza

Din umbra norilor de plumb, a soarelui palton de doliu,

Prin apăsarea sumbră, expresivă a zorilor orgoliu,

Cu o precizie coloră întinsă din auroră,

Răzvrătitu-s-a o rază aprinsă ca o infinită aureolă.

       Infinita clipă

Mireasma fânului plutește-n voia valului de vânt

Ș-așterne amintirea-ceasta, cu grație gravând-o-n gând.

Abisul cerului stropit de pensula albită-n sori,

Captând privirea-nvolburată, ținută trează până-n zori,

Ne-absoarbe-n dânsul, înghețând nisipul conului de sticlă,

Iar noi rămânem neclintiți, cuprinși în infinita clipă.

Căldura focului prin vortex cutremură văzduhul,

Iar el arată ploai-aprinsă acompaniat de-al apei susur.

Ducând cenușa scânteindă aproape, sus, de stele,

Începe jocul luminos dansând ca-n hora unor iele.

Dar în ciocnirea lor plăpândă, stingându-se sincronic,

Abisul luminat la față, privi, zâmbindu-le sardonic.

Ploaia astrelor căzânde incitând dorințe,

Sfârșindu-se, invit-atracția privirilor tendințe.

Ochișorii de tigruță reflectându-mi focul,

Licăresc și țipă-n șoaptă deșteptând tot codrul.

Pe când ochii mi-i deschid, mă uit în depărtare,

Lovit profund am fost de-o tristă constatare… a fost totul o visare… 

Tabloul e gol, și tălpile tale,

Pensule fine ce plimbă culoare-n

Fundalul cel verde, o pătură moale,

Cusută-n miresme ce-s lacrimi din soare;

Întins îi e trupul,  dar ochii ei zboară,

La stropii din stol scufundați în smoală,

Cuprinsă-n adâncul reflexiei mării,

Găsindu-și chipul în oglinda uitării.

Privește, se-amuză, mușcandu-și din buză.

Din luciul de sticlă pe-o rază difuză,

Căldura coboară și pare confuză.

O-ntâmpină repede vântul poznaș,

Se-nvârte în juru-i ca ș-un fluturaș.

Și-i duce reflexia țesută de-albine,

Pe rând o pulsează, ca mierea din vine.

Topită de-ardoarea ce vine din stea,

O vată de zahăr se schimbă din ea.

Se uită uimită,  cu obraji de rubin,

Cu zâmbet pe buze, inspir-un suspin.

Acum că și cerul e-n nuanțe coral,

Ea-observă că noru-i deschide-un portal.

Pământul ce ține cerneala latentă,

Transmite mesajul c-o fire atentă,

Ornându-l cu versuri șoptite de dor,

Captând spărtănița-ntr-o poză color. 

Soldățico,

nu fi tristă, de-a fi vremea și-i pleca,

Stând pe prispă, sus, întinsă și la stele de-i veghea.

Dorul, lipitoarea care inima îți va lega

Și flămândă, ursitoare, va s-absoarbă liniștea.

De vreodată-ți vei permite să-ți dizolvi încrederea,

Io-ți voi apărea pe umăr și cu șoapte-oi arunca

Praf de stele care, pe timpan se va-ncărca,

Iar războinica din tine va trage cu urechea.

Uniforma

e perdeaua ce le definește alura,

Pentru tine, e vopseaua ce-ți acoperă armura.

Ea ascunde, sub, o mină de putere și curaj,

Ce-s rețele cristaline răspândite prin clivaj.

Greutățile-vei duce maiestuos pe epoleți,

Iar săruturi de poeți așternute pe pomeți.

Coronița ți-i vestonul, ce împodobi-va anii,

Personalitatea-i tronul ce-ți va ancora rivalii.

Arma

ta e știința pură ce va dezarma misterul,

Armata ființa-ți epură înrămându-ți caracterul.   

Gândurile sunt trasoare ce vor lumina tot drumul,

Zâmbetele-amortizoare ce-or sărbători reculul.

Ochișorii sunt lunete spre tărâmul zeității,

Iar Minerva e călare pe spinarea libertății.

Ea-mi îndepărtează trupul să revin la realitate,

Afrodita mi-e în față, sunt tot în divinitate.

Stiloul

zâmbește când imaginea-i vie,

Dar el plânge pasiune ca să te descrie.

Sunt lacrimi ce curg pe mina cea palidă,

Voind să te vadă sclipind când ești balică.

Luna-și întinde covorul de lapte

Pe marea tăcută, pierdută în noapte,

Până la mal, unde-o scoicuță fină

Ține pe palme perluța-dolescentină.

Afară-i bezna, se joacă ascunselea cu-amurgul,

Ciripuri gem în disperare, strigându-si demiurgul.

Salteaua împăiată susține asurzitorul vid,

Gâtlejul cugetă armonic la-l divinului potir livid.

Abisul naște, printre lacrimi, arborii mâhniți de iarnă.

Lumina vieții, după datini, pân’ ce se vor stinge-n larmă.

Căderea pinilor, de sus, o-ngână camera-n suspinuri,

Ce o dezbracă de neant, surmenând a gemenilor chinuri.

Privind-n oglindă, amăgit de filtrele nocturne,

Spiritul, zăcând pe-o piatră amonte de o punte,

Se lasă slobod dus, plutind pe letargie,

Înspre cascadă-i cuprins de inerenta-i prietenă melancolie.

O dulce ființă familială, machiidu-mi mina maladivă,

Mă-ntremează din paloare prin mintea-i vie creativă.

Acuitatea brizei letargiei suferită de pe mal,

Șoptindu-mi că singură ea-i calea, trupul veșted să mi-l car.

Des trecând prin cer cu gândul așteptând să-i vină umbra

Debordând, disper, cuvântul, viscer transpunându-mi sumbra

Stare apăsătoare; țintuit mi-e trupul pe pământ

Umectat-n a mea umoare, cuprinzându-mă-n veșmânt.

Ce n-aș da, Calea Lactee să se surpe în mormânt,

Să se scurgă prin cornee, vidul preschimbând în vânt,

Gâdilând ușor stupoarea… devotatul simțământ

Extaziind profund abisul, dezolat, dar licurând.

Cea de sine amăgire sustrăgându-mă din morți,

Căzământ în gol survine, nourii mă dizolvă-n bolți.

Plasma-ngheață, rânjetul difuz cu colți,

Contopit; mă cotropește negura trecând prin porți. 

Prin treacăt iute sfârtecându-mi

Părul de mi-l lasă rece

Așchii înfipte încleștându-mi degetele toate zece.

Prin osmoză pielea toată

Carnea fragedă-mi transcende

Zvârcolindu-se strecoară, excedându-mi sufletul, se cerne.

Se întâmplă să se-mplânte

Lung din zarea trează-n zori,

O migrenă să mă-nfrunte, un izvor de nonculori.

Cât de mândră-i tare-o sete

Când perfidă, mă usucă,

Limba stându-mi să se rupă;

Putrezind-oi pe-ndelete.

Ochii dornici să se-nchidă

Veșnic licăresc în noapte.

Prinși sunt între două șoapte

Și se sting în neputință.

De Crăciun, oriunde-i fi,

Să te simți cum ți-ai dori.

Garda o vei izbuti,

Pacienții vor zâmbi

De cu seară-or adormi.

Liniştea va surveni,

Te va duce, vei pluti,

Printre munţii cenuşii,

P-ecoul toamnei târzii.

Ş-atunci codrii ce-i vopsi,

De cum iarna se ivi,

Pe de-a-ntregu-i dezgoli.

Însă brazii-i-mpodobi,

Pajiştile le-mpânzi,

lar cabana o-nveli

Cu condeiul mătăsii.

Pe fotoliu te-i găsi,

Blana-ntinsă-a străluci,

Focul dulce-ți va trosni,

Ochii tăi l-or oglindi.

Istovirea-ți va sorbi

Şi-ți va naşte reverii.

Dup-o vreme se-auzi

Aburul şoptind să vii

lar visarea ţi-o opri.

Ciocolata te-a zări,

Şi a vrea ca tu s-o ții.

Mâinile ți le-a-ncălzi,

Whisky-ul s-a contopi,

Dup-un timp s-or domoli.

Pe fereastră vei privi,

Buzele-ţi sunt amării,

Ochii bruni-ciocolatii.

De-obrăjorii rumenii

Gerul teamă-ți zămisli

Pe terasă de-ai ieşi.

Vântul aprig vâjai,

lar obloanele-ţi trânti.

Pe-ndelete... se-ostoi.

Când ninsoarea se opri,

Ceru-ndată-şi limpezi

Calea, iarăşi îi sclipi. 

Ce profund ea te uimi,

Aurora... prevesti,

Visele-ţi s-or împlini.

Universu-ţi absorbi

Gândurile-ți va servi,

Truda ți-o va răsplăti.

Vâjâitul se-nteți,

De prin zare el sosi...

Verde-albastru deveni,

lar treptat începi să vii.

Când afară te-i găsi

Şi sirena amuți. 

Laguna, obsidian cristal i-acum,

Rochie de in, pe-a talie-ți curgând.

Palmele-ți plutesc pe tihnă…

Luna, sagital dansând,

Ea e Yang-ul; făr’ odihnă.

Ochii îți priviră cobra, iute și capitulând.

Rază plină cade lină, imprimându-se distal acum.

Printr-un antipod deșertic îmi perind nevolnic pașii

Tânjind doar să-mi aflu calea precum pacea-o vor ostașii.

Dar memoria-n furtună se prelinge-n clar de lună,

Iar vestigiile ce-adună se vor șterge-n mal de spumă.

Gând prin abajur mă smulge, un miraj devin, mi-ajunge.

Și plutesc pe mare-n sine gustând cugetul în mine.

Valuri tac și valuri zbiară, inima îmi înmuiară.

Vis în vis reflectă iară, tumultul făcând să piară.